Un vers citit acum pe blogul cuiva mi-a amintit altele citite undeva, candva:

“From too much love of living,
From hope and fear set free
We thank, with brief thanksgiving,
Whatever gods may be
That no life lives forever,
That dead men rise up never,
That even the weariest river
Winds somewhere safe to sea.” (A. C. Swinburne – “The Garden of Proserpine”, poezia intreaga aici)

“Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca să te găzduiască.”

Omar Khayyam

Strainule ce bati la poarta de unde vii si cine esti?
Strainule de lumea noastra, raspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi traisi cosmarul nepovestitelor povesti
Si-n care stea gasisi culoarea decoloratei nebunii?

“De unde vin? De unde pot veni, cind ochii-mi
plini de regrete si tristeti par doua candele-aprinse
in cripta mortilor poeti?”

Priviti sint gol, caci calea-mi fuse-atit de lunga
Si-n calea mea-ntilnii pe rind pe toti
Citi vrura sa va vinda podoabe noi ce nu se vind
Pe cei ce vrura sa va-ndrume spre mai bine
Spre-acel indepartat intrezarit
In armoniile eterne dintr-un sfirsit si-un infinit.

“De unde vin? Eu vin din lumea creata dincolo de zare
Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi”

Deschideti poarta dar, veniti in jurul meu degraba
Porniti cu mine-mpreuna spre lumea-n care nu-s
castele cu punti si santuri feudale
Nici ruginite porti de-arama la care bat cei noi sositi
Veniti cu toti cit mai e vreme si mai puteti cinta!

Veniti, sa v-aprind in suflet lumina stinselor faclii
Si-n versuri fantasmagoria si vraja noilor magii
Iar cinturile voastre cu care azi cersiti o piine
Sa le cunun cu stralucirea aurorelor de miine

Dar poarta a ramas inchisa la glasul artei viitoare!